Sunt lăstăriți din vatră.
Săpând în piatră duhul, în slove – mântuiri,
Cuvântul devine daltă, iar piatra – un gând ascuțit.
Din palmele lor aspre se naște nu un cânt,
ci o tăcere care urlă.

Arghezi dă slovei luciu de amnar,
izbind în stânca limbii până ies scântei.
Brâncuși, cioplind lumina direct pe răzor,
îngenunchează timpul sub anii grei de dor.
Palma lui e țărâna care îi spune la apus:
„Jertfa am adus-o. Restul e zbor.”

Între condei și fier, duhul pulsează aprins,
o mântuire forțată sub porțile de calcar.
Slova se scrie lent, cu chibzuială de sfinți,
în timp ce din umbră, forma vie
își cere dreptul la soare.

Pe scări de vis, în stâlpul fără sfârșit,
urcă tăceri de aur, sub un soare încremenit.
Huma rămâne în urmă, o coajă uscată,
lăsând ruga să urce prin spațiul nesfârșit.

La Masa Tăcerii, doar scaunele mai vorbesc
limba străbună a timpului care nu trece.
Spre culmi, prin porți de lut și cânt,
urcăm spre nemurire sub asprul lor descânt.

Din inimi scot fulgerul, nu doar lumina,
iar slova înflorește sub dăltuitul vânt.
Sunt fii ai vetrei, un singur foc aprins
din tinda Hobiței spre porți de infinit,
acolo unde spiritul tău
a început, în sfârșit, să fie cioplit.